Aspirații

Prolog

Zespezel, un vârf mic, nu foarte important, în munții Gurghiului, și totuși cu un farmec aparte.

E prima dată când pun piciorul pe el, și doar din cauza ei, altfel cu siguranță nu aș fi ajuns aici. Miraj dublu, vârful și fata! Morgana!? Nu, e cât se poate de reală, chiar dacă atracțiile fantasmagorice sunt la fel de puternice ca la Fata Morgana, Reia e la fel de reală ca muntele însuși, și trezește aceleași dorințe aspirante spre înălțimi.

Am revăzut-o după mulți ani, aș putea spune că nu s-a schimbat prea mult, totuși urma evoluției este adânc săpată în felu-i de-a fi și de a comunica. M-a tăvălit complet în nisipul josnic al culturii mele, care s-a zdruncinat puternic în fața stâncilor ei culturale. Trebuie să tac și să ascult, să învăț, și să sper doar că mă pot face înțeles de ea, prin nimicnicia ideilor mele de om de duzină.

Revederea

E vară, e soare, razele-i luminează chipul, o observ apropiindu-se și întâmpinându-mă cu un zâmbet cald și primitor de om cu inimă mare, „cât China” dacă ar fi s-o parafrazez. Mă îmbrățișează blând, dar ferm în același timp. Eu răspund timid, încă surprins, în mod plăcut, de felul în care am fost întâmpinat.

Oarecare umbre de emoții încolțesc de ambele părți, cel puțin asta simt, și încerc să ascund sub calmul provincial cu care m-am obișnuit. Ea vorbește mult și pare preocupată, consider ăst mod o variantă de ocolit situații stânjenitoare; poate că mi se citesc emoțiile pe față. Aș fi un prost actor de tragedie.

Drumul

Pe drum pălăvrăgim prietenește despre tot felul de subiecte care mai de care mai interesante; uneori mai ștergem praful de pe vraful amintirilor, rememorând vechi și plăcute evenimente ale tinerețelor nu foarte îndepărtate, și totuși…

Vorbește clar și plăcut, opus părerilor preconcepute despre ardelence, ba eu sunt cel care vorbește rar și încet cântărind cu grijă frazele. Merită provocată la dialog pentru că ai ce asculta și învăța, iar dacă nimerești pe un subiect care-i trezește interesul, dialogul se deschide ca o floare în plină înflorire. Nu degeaba am spus că Reia calcă în cultură, și se joacă atât de frumos cu frazele, construind castele de nisip din cuvinte.

Abia la începutul drumului și deja sunt extrem de relaxat în prezența ei, are darul de a te face să te simți confortabil în pielea ta, și emană o liniște și o pace mult dorită, cel puțin de mine. E veselă, relaxată, lipsită de griji, senină ca o zi plăcută de vară la munte. Îmi place să o ascult vorbind, privind-o din când în când să-i observ zâmbetul pe care îl simt în fiecare vorbă a ei. E într-adevăr o prezență pozitivă.

Ascensiune

Suntem la poalele muntelui, veseli, dornici de ascensiune, rezolvând ultimele detalii înainte de a porni. Chiar și așa, descoperim foarte curând că nu am fost chiar atenți la detalii, și că am uitat chiar lucruri importante. Din cauza detaliilor, eu le numesc emoții, ale mele, am pierdut imaginea de ansamblu, nu am mai văzut pădurea din cauza copacilor.

Zâmbetele și voia bună rezolvă pe loc problema, ne descurcăm cu ce avem, important e dorința de ascensiune, iar mie, sincer, mi-e suficientă prezența pozitivă și voioasă a Reiei ca să nu mă gândesc la orice neajuns.

Urcăm, la pas, pe drumul șerpuitor care se îndreaptă pieptiș către vârful propus a-l cuceri. E cald, poate prea cald, dar chiar și așa urcușul e o plăcere. Pieptul se umple ritmic de aerul rarefiat și cu arome de rășină, pașii se aliniază și intră în ritm cu respirația. Muștele ne însoțesc cu zumzetul neîntrerupt, ca un fond sonor pentru celelalte zgomote obișnuite ale pădurii.

Conversația continuă, încântător pentru urechile mele care sunt îndrăgostite de accentul Reiei, ajungând până acolo încât să provoc dialogul doar de dragul ascultătorului.

Reia pare în elementul ei pe munte, o Heidi autohtonă, admirând și fotografiind fluturi, flori și frunze. E uimitoare atenția ei pentru detalii, oricât de mărunte și neînsemnate ar fi, reușește să provoace un adevărat tablou dintr-o frunză căzută, în a cărei cavitate s-a strecurat o picătură de apă.

Eu sunt tot mai încântat, cu fiecare minut petrecut, de această miniaventură în prezența Reiei, și trebuie să recunosc, cu adâncă recunoștință, că ideea cu muntele îi aparține pe deplin. Nu pot fi decât încântat, nici că se putea o zi petrecută mai plăcut.

Rătăcirea

Drumul, care până la un punct șerpuia plăcut spre vârf, a hotărât în cele din urmă să se împreune cu pârâiașul care-l însoția, iar din uniunea lor a luat naștere un teren instabil și mocirlos pe care bocancii noștri îl calcă fără milă, afundându-se uneori chiar mai sus de șireturi. Voia bună și zâmbetele ne însoțesc făcând astfel situația, dacă nu mai ușoară de urcat măcar mai ușor de suportat. La urma urmei suntem aici să cucerim muntele, iar nu să ne lăsăm învinși ori măcar să fim descurajați. Chiar și pierderea potecii, marcate, către vârf, tot nu reușește să ne strice buna dispoziție, și reușim să ne regăsim cărarea după câteva încercări de off-road la bocanc acompaniat, pe muzică internă, de balet semi-profesionist pe scena instabilă a ghiolului născut din împreunarea drum-pârâiaș.

Popasul

Lăsăm drumul în urmă și urcăm o cărare superbă, prin pădure, către poiana Scwartz, unde hotărâm să facem popasul în care să mâncăm merindele adunate cu sârguință înaintea urcării.

Micul popas ne face bine și ne odihnește, mâncarea dietetică fără pâine ne restabilește forțele, iar desertul, alcătuit din fragi autohtoni și proaspeți, pe care Reia s-a obosit să-i culeagă, ne îndulcește și împrospătează.

În poiană e frumos și liniște, iar vântul adie încetișor prin iarba crescută destul de înalt, parcă fredonând un cântec de leagăn. Cu burta plină, picioarele obosite, spatele întins pe iarbă, umbra adiind deasupra, cum să te abții să nu pici în mrejele visării!? Un somn mic, un puiuț de somn ar fi mai mult decât binevenit.

Aproape adorm, sunt între starea de veghe și visare, o urmăresc cu ochii întredeschiși pe Reia, care plină de energie, strânge și deretică în jurul meu ca o albinuță. Sunt peste măsură de uimit de energia-i debordantă, din păcate, nu și molipsitoare, căci eu mă lupt din greu cu Coana Lene. Totuși trebuie s-o înving pe Coană, și să nu mă descopăr în fața ei, așa că mă ridic, foarte impulsionat de energia Reiei.

Atacul vârfului

Ne reluăm urcușul, care acum începe să fie mai abrupt, dar nu creează nici o problemă celor două căprițe negre care și-au pus în cap să ajungă sus. Deloc uimitor, descopăr că partea aceasta, cea mai dificilă a traseului, este de fapt partea preferată a Reiei. De parcă nu m-ar fi cucerit deja, continuă să mă uimească în mod plăcut, ambițioasă și provocantă, Heidi se cațără și urcă refuzând politicos orice ajutor sau sprijin.

Cățărarea continuă, cu opriri în zonele deschise, pentru a admira peisajul, care este de-a dreptul superb și cu o viziune largă asupra împrejurimilor. În depărtare, misticul și maiestuosul Ceahlău, Cogayonu-ul dacilor liberi, următoarea cucerire pe care ne-am pus-o în cap.

Așadar iată-mă alături de Reia, deja plănuind următoarea urcare, pe care deja o prevăd că va fi la fel de interesantă și plăcută ca cea de față.

Terminăm ședința foto, ne ridicăm de la ultimul popas, o mică odihnă pe pietrele încălzite sub razele blânde și calde ale soarelui de vară și atacăm, la bocanc, ultima sută de metri rămasă din ascensiunea Zespezelului.

Încheiere

Nu mai urcăm mult și iată-ne ajunși la actul final al acestei ascensiuni. Zespezelul e chiar în fața noastră, triumfând asupra peisajului din jur, dominând vecinătățile de la înălțimea de 1278 metri.

Am ajuns la capătul călătoriei noastre, moment în care unele anvelope cedează, odată ce misiunea a fost îndeplinită.

Ne umplem piepturile de aerul curat și proaspăt și privim împrejurimile, cu aerul unor uriași, al unor vizionari care pot vedea departe la orizont.

Zespezelul ne încântă și delectează, satisfăcând pe deplin pofta de munte și răsplătind din plin efortul depus pentru a-l cuceri.

Mulțumesc, încă o dată, inițiativei superbe a Reiei, o zi de-a dreptu' minunată.
23 iulie 2011