Dorul de Polonia

Cu bagajele pregătite și cu nerăbdarea în suflet, mă arunc sub duș, visând la lungul drum care mă așteaptă, la setea de asfalt pe care o resimt de ceva timp și care urmează să mi-o satisfac. Într-un final, ziua mult așteptată a sosit.

E 4 dimineața, Argos așteaptă, nerăbdător și el, să fie încărcat, să-și care cu mândrie desagii care au luat deja forma spinării sale. Ioana bombăne într-una, derutată de faptul că nu suntem pe drum, e și ea la fel de nerăbdătoare să întindem kilometri sub noi.

În aproximativ o oră suntem gata de drum, echipați, încărcați și voioși nevoie mare. Avem două ore să prindem primul ferry al dimineții care să ne ducă, peste Baltică, în Rostock. De data aceasta nu am mai plecat fără plan, ci am tras puțin cu ochiul la programul bac-urilor.

Până la Gedser, drumul a fost ușor și fără probleme. Am prins un răsărit absolut superb și am observat fenomenul de ceață în Danemarca, ceață care stă în straturi perfect paralele, ca foile unei prăjituri, crema lipsind insă.

Suntem în burta peștelui metalic, Argos e ancorat, iar eu urc pe punte să-mi iau micul dejun. În nici 4 ore de la pornire și vom fi pe tărâm german.

E 9 dimineața, alimentăm în Rostock, căluțul e pregătit pentru goana pe autobahn-urile nemțești. Soarele a început să ardă bine și se preconizează o zi de vară excelentă, poate puțin prea fierbinte pentru motociclit.

Gonim pe plaiurile germanice ascultând muzică și dansând într-o poziție deloc comodă dar trebuie să facem cumva mai interesantă parcurgerea autostrăzilor, care de altfel sunt foarte plictisitoare. Nu am fost deloc încântat de ideea Ioanei de a traversa Germania pe autostrăzi, dar e cea mai rapidă metodă, iar gândul revederii cu prietenii și aventura care se preconiza îmi dădeau aripi. Aripi care m-au trecut în Polonia în doar 5 ore de Germania, cu două opriri de alimentare și o pauză pentru masa de prânz.

Polonia, în partea vestică a sa, trecută pe la Cotbus, m-a înspăimântat puțin, drumul fiind de o calitate deplorabilă, probabil nerefăcut deloc de după război. Obișnuit cu drumurile impecabile polone, am simțit un gust de dezamăgire, noroc că nu a durat prea mult, și calitatea străzilor polone și-a revenit curând.

Dacă la trecerea prin partea nordică a Poloniei, acum mai bine de o lună, am descoperit silvicultoarele polone vânzând, probabil, ciuperci, acum îmi era clar ce se vindea la marginea drumului, pentru că ciupercile erau la vedere în coșuri mari din împletituri.

Suntem din nou pe autostrăzi de bună calitate, unde gonim ca vântul. Și ca să nu ne plictisim, amorțiți de mersul în linie dreaptă, Arabela, frumoasa blondă polonă, ne provoacă la o goană printre mașini. Don’șoara noastră cred că se plictisea grozav, ne depășea, mergea paralel și ne zâmbea, apoi se pierdea printre mașini și aștepta să fie descoperită. Ne-am tot jucat așa de-a v-ați ascunselea până aproape de Wroclaw, unde urma să înnoptez. Ioana, probabil geloasă, a început să țipe la mine și să mă certe să ies pe prima ieșire. O ascult, îi mulțumesc în gând Arabelei care mi-a ținut companie bună bucată de drum și ies pe prima ieșire, la insistențele Ioanei, nu vreau să-mi supăr companionul.

Ioana ne ghidează atentă pe străzile din Breslau către hotelul la care vom înnopta. Nimerim hotelul de la a doua încercare, e doar Ioana, suntem obișnuiți.

Sub ochii mirați ai recepționerei, îmi scot casca, îmi șterg transpirația de pe fața, și îi explic că vreau o cameră. Încă se uită mirată la cosmonautul cu fața roșie de căldură, deși zâmbind politicos, și-mi explică, după ce-și revine din mirare, că nu mai au camere. Așa o fi domniță dragă, dar eu am rezervare. Mirarea ei crește și mai mult, îmi repetă cu aer politicos - timid, care suna a părere de rău, că ei chiar nu mai au camere. Eu am rezervare, ea nu mai are camere. Trebui să ieșim cumva din acest „infinite loop”, așa că îi arăt sms-ul de confirmare a rezervării, și-i spun să nu se panicheze că nu fac gură, dar dacă tot sunt la ei, poate au o canapea liberă in vre-un depozit, sau pe jos în lift, orice să pun și eu capul la noapte.

Domnișoara e foarte amabilă, credeam că vrea să mă ia la ea acasă. Ok, termin cu visarea! Mă trimite să parchez căluțul în parcarea lor subterană și să revin că rezolvă ea problema.

Intru în parcare pe sub/lângă barieră care refuză să se ridice în fața mea. Impotența barierei polone mă lasă rece și trec căluțul cu toate împotrivirile semnului care se tot repeta.

Din nou la recepție, domnișorica îmi înmânează, zâmbind larg, cardul de acces al camerei în care voi dormi la noapte. Surpriza a fost foarte plăcută pentru că primisem „Superior room”. Cineva acolo Sus mă iubește, mult chiar.

Camera și serviciile au fost excepționale, deja cu mult peste demnitatea călătorului nebun, deloc mofturos și fără așteptări de comoditate.

Ling o bere rece, care a intrat la fix după un duș răcoritor. Profit de faptul că am o baie cât o garsonieră, cu toate cele, și-mi spăl hainele muiate în propriu-mi suc. Beau vinuțul oferit din partea casei, rod ceva fructe din al doilea cadou al casei și o tai în oraș, mai sunt ore bune de lumină, și indiferent de oboseală, nu pot rata un oraș cu istorie.

Am un mic dosărel cu obiective de vizitat în Wroclaw, dar domnișoara de la recepție se învrednicește să-mi mai ofere informații, plus hartă și explicații.

Wroclaw, Breslau în germană, e un orășel cu o istori zbuciumată, a fost de prea multe ori distrus și reconstruit, un oraș Pheonix, pentru că și-a păstrat renumele peste veacuri indiferent cărei nații i-a aparținut. De menționat că până după al doilea răzbel mondial, a aparținut Germaniei, și aici a fost ultima rezistență nazistă, după capitularea Germaniei. După război a intrat pe harta Poloniei, dar un oraș doar ruine și fără locuitori, mare majoritate a germanilor părăsindu-l, bănui nu de bună voie, după intrarea în posesie a Polloniei.

Wroclaw-ul de astăzi este reconstruit, „orașul vechi” este reconstruit complet și a fost populat cu vechii locuitori ai orașului Lwow, astăzi L’viv în Ukraina. Și când mă gândesc că am trecut prin L’viv.

Orașul este foarte cochet, curat, plin de viață și romantism, da, romantism, e considerat Venția polonă. Poate nu arată la fel, cu siguranță nu miroase la fel, dar e plin de romantism, cupluri peste tot, trandafiri și ochi în care se citește visarea.

Mai trebuie să spun că polonezele sunt frumoase? Totuși o spun: sunt foarte frumoase, elegante și cochete.

Alt lucru pe care l-am observat în preumblările mele pe străzile Bresalului, foarte mulți chitariști. Cel puțin în această zi, orașul e dominat de chitară și trandafir roșu.

Mă preumblu agale, admir arhitectura, urc în turnuri, mă plimb prin parcuri, obosesc și caut o terasă să mă desfăt cu o bere. Dorință deșartă, e atât de aglomerat, că nu găsesc nici un scaun, darămite o masă, și pe bănci se stă îngrămădit.

Pe înserat reușesc să mă așez pe o bancă, în piața mare a orașului, piață care am înțeles că e a doua ca mărime din Europa, după cea din Krakow. Privesc stingher la lumea care devine tot mai multă și curge în valuri, urmăresc fețe vesele și binedispuse, mă înveselesc odată cu râsetele zglobii ale copiilor care aleargă, în jocul lor serios, printre picioarele adulților și remarc, ușor nostalgic, că m-am transformat într-un fin observator al vieții, atent, inconștient, la cele mai mici detalii.

Mă ridic și pornesc într-o nouă încercare de a cuceri o masă în speranța unei beri. Capitulez în cele din urmă și mă mulțumesc cu un fel de plăcintă italiană și un cola de la oarece fast food, înântându-mi urechile cu muzica live de la o terasă vecină.

Agitația și viața de noapte a orașului mă îmbie la plimbare și cercetare, însă oboseala celor 800 de kilometri în șa are să-mi spună ceva. Așa că mă îndrept, la pas, întorcând capul după fiecare poloneză frumoasă, cătrec hotelul care mă gazduiește în această noapte. Bine ar fi să-mi încarc bateriile la maxim, căci o să am nevoie de rezervă de energie pentru nopțile ce vor urma în Apuseni.

Camera mă așteaptă cu o atmosferă plăcută și răcoroasă, după o zi fierbinte. E luminată perfect pentru a da o senzație familiară de „acasă”. Storc ultimele picături din vinul alb polonez, mă întind în pat și nu trebuie să caut mult somnul, care era deja instalat.

Noapte bună Veneție polonă,
dormi în pace!