Epidemie de ceață

Picurii mărunți și deși care pică necontenit pe cort îmi cântă deșteptarea la o nouă zi, care după lumina care pătrunde prin cort și după sunetele ploii nu se prezintă tocmai plăcută. Cel puțin îmi spun că mai pot dormi, oricum nu putem strânge pe ploaie.

Zgomotele de afară mă anunță că lumea s-a trezit. E totuși devreme, dar măcar s-a oprit ploaia. Scot și eu nasul din cort și observ că mare parte din gașcă mișună pe-afară. Hotărâm să strângem corturile, acum cât nu mai plouă, și le vom întinde la uscat când ajungem la noua destinație.

Lenuța și Crissu sunt la taclale cu mamaie, care ne-a adus plăcintă și lapte, fiind tocmită de cu seară.

Mamaie povestește că vremea e așa urâtă de vre-o două săptămâni, de când s-a întâmplat un eveniment nefericit, doi turiști au fost fulgerați în Padiș, în apropiere de cabană chiar. Acum înțelegem și noi ce era cu pădurea de țepe, erau paratrăsnete, iar nu omagii pentru Țepeș! Totuși, noi am avut vreme bună, doar azi pare urât, morocănos și umed.

Continuăm cu strânsul bagajelor și a „dormitoarelor mobile”, și umplem din nou cele două mașini de bagaje. Pupa se plimbă printre noi, veselă nevoie mare, dând din coadă mai ceva ca un ventilator.

Avem o problemă în a scoate motoarele, care sunt parcate pe iarba udă, iar drumul e doar o albie mocirloasă. Târfulița lui Alecu, e curioasă de starea vremii, așa că decide, singurică, să afle informațiile după metoda indienilor apași, urechea la pământ. Nu e bai mare, zise domn Alecu, e obișnuită cu astfel de poziții.

Reușim să ne urnim din loc, să ieșim din valea unde am campat peste noapte și să scoatem căluții la drumul principal din Padiș.

Mare parte a dimineții ne-am petrecut-o la cabana Padiș, unde am luat micul dejun, langoșii de la mamaie, cu lapte, unii cu ceai sau cafea, fiecare după propria plăcere. Cum vremea e mohorâtă, încă plouă mărunt, ba chiar o ceață deasă s-a lăsat peste culmile din zonă, făcând vizibilitatea mai mică de 10 metri, hotărâm să mai stăm la cabană, unde jucăm cărți, povestim și ne amuzăm, spărgând bomboane agricole.

Se face haz pe decizia Lenuței de a ne exclude de la un spectacol, hotărând că doar Alecu e cel care are voie să se bucure de priveliștea oferită de sânii Lenuței. Asta se întâmpla dimineața, când toată lumea împacheta și strângea bagaje, mai puțin cei doi. Alecu, după numele-i de scenă, „smecta guy”, era plecat la „desfundare”, iar Lenuța consideră că nu are loc să se schimbe în cort, așa că alege să se depărteze de grup, să se ascundă după un copac, cu spatele la copac, ca nu cumva să se rușineze arborele. În felul acesta oferind spectacolul în câmp deschis pentru Alecu, care deja desfundat și cu un zâmbet cât toată fața, reușește să-și dubleze fericirea pe aceea dimineață. Nu a întâlnit el blonda cu țâțe mari, dar tot nu se poate plânge de nenoroc.

Vremea nu pare să se mai îndrepte, dar cel puțin nu mai plouă și ceața s-a mai disipat. Iată-ne din nou încolonați pentru următoarea bucată de drum din circuitul propus. Deja încep unele pariuri pentru o eventuală „scurtătură de numai două ore”.

Suntem în formație completă, Pupa încă alergând printre noi.

Eu cu Argos suntem lăsați să mergem primii pentru că ne deplasăm încet, nu suntem făcuți pentru offroad. Urmează Melciu pe Tigaie, având pasager pe Chiller, vesel ca un copil cu jucărie nouă, că se dă pe offroad. Îi urmează Alecu, mânându-și Târfulița pe la spate. Sau de la spate, cum o fi corect!? Urmează mașinile, furia roșie Turbo cu Dana, Crissu și Lenuța, care e și pilotul de altfel, apoi Tancul condus de Gaby având copilot pe Lore.

Drumul nu e asflatat, totuși e lat și foarte bine tasat, cred că e pregătit pentru asfaltare, în schimb, după nici 5 minute de mers, ne înfundăm din nou în ceață densă care ne însoțește bună bucată de drum. Dăm peste niște cai lăsați liberi și Melciu oprește pentru poze. Bineînțeles că după el, care era al doilea, oprește tot grupul, doar eu depărtându-mă, apoi întorcând după ei, nedumerit de ce au oprit. „Poi cum de ce, uite ce frumoși sunt, mâncai-ar mama” zise Melciu admirând la patrupede.

Drumul șerpuiește printre coline, și în cele din urmă intră în pădure, unde încă se lucrează la amenajarea drumului. Din loc în loc dăm peste echipe de oameni muncind cu drag și spor la amenajarea drumului. Și oamenii chiar munceau, lucru foarte plăcut de văzut și crezut. În unele părți lucrau cu atâta spor că circulația, firavă cum era, trebuia întreruptă. Oprim și așteptăm ca balaurul care mușca din stâncă, să-și termine mușcăturile, ca să putem trece pe lângă el.

Toată lumea orește și așteaptă cuviincios să se poată relua traficul, mai puțin o mașină cu numere de … , mai bine tac, oricum, un amărăștean cu jeep de oraș și în cap cu … mătreață, depășește toată coloana, se duce lângă monstru și începe să claxoneze. Monstrul îl ignoră și își continuă treaba.

Imaginea, văzută în ansamblu, cu balaurul mușcând din stâncă și un pechinez lătrând aiurea lângă coada sa, e pe cât de hilară pe atât de usturătoare. Cei „care este” invadează până și ultimele refugii ale liniștei și bunului simț.

Ne continuăm coborârea și deja încep să apară primele urme de civilizație, pensiuni, ocol silvic, cătune. Facem un popas mai lung, când suntem convinși că am terminat coborârea, de acum drumul se întinde drept, deși la fel de neasfaltat, dar în lucru, deci va fi asfaltat curând.

Popasul e folosit pentru hidratare, deshidratare și rehidratare pentru unii, pentru răcirea plăcuțelor de frână, căci miroase a ferodo încins, dar și pentru o sesiune foto în pozițiii dintre cele mai neobișnuite. Crisuu dă lecții de „prins părul în coadă pe mobră”, un sport la mare căutare, deși un sport la început de drum, pionier.

Ne reîmpachetăm și continuăm drumul, care acum șerpuiește în plan orizontal pe marginea unui pârâu.

În curând dăm de asfalt, sau mă rog, rămășițe ale acestuia, pentru că ieșim în sat și dăm în drum județean. Un ultim popas, înainte de Chișcău, o ultimă desfacere a hărții pentru stabilirea traseului ce a mai rămas de stăbătut.

Fiind pe drum județean, Ioana prinde viață și se dă bățoasă că știe ea să ne conducă la Chișcău. Sătul de scurtăturile lui Melciu, tind să consider invitația Ioanei de bun augut, așa că preluăm conducerea caravanei, promițând lui Lore că o vom lua pasager când asfaltul o va permite. Și asta se întâmplă cu 7-8 km înainte de Chișcău. Chiar și pentru distanța asta mică, Lore și-a făcut o impresie, cum e să călărești pe Argos, și decide că preferă offroad-ul.

Ajunși în Chișcău, oprim caravana să decidem ce-i de făcut. Lenuța, Dana și Melciu se urcă în furia roșie turbo și pornesc în vânătoare de pensiuni sau campinguri, restul formației rămânând în așteptare, rozând sticsuri și dezbătând poziția geografică a Beiușului față de Chișcău. Ioana mă induce din nou în eroare, harta nefiind poziționată spre Nord ci spre direcția de mers, iar noi mergem spre sud-vest, făcându-mă astfel să pierd disputa pornită cu Crissu.

Avantgarda grupului se întoarce și ne prezintă, foarte încântați, locul unde vom poposi la noapte. Gazda e o bunică foarte de treabă care ne primește cu voie bună, zâmbind și povestind cu noi. Curtea e încăpătoare, și parcăm liniștiți cele două mașini și trei motoare.

Locul de cazare e o căbănuță drăguță din lemn, cu două dormitoare și o cameră de zi suficientă să ne satisfacă nevoile de odihnă. Amplasarea e ideală, într-o livadă liniștită, cu piesaj superb. Curtea are și foișor și grătar, totul arată excelent pentru o vacanță la munte. Suntem foarte încântați de locație. Se face împărțirea pe echipe și sper și eu că poate în seara asta, dormind la grămadă să nu nimeresc iar singur. Cățel nu am văzut prin zonă, așa că nu am cu cine mă întreține, dacă iar pică tovarășii de pahar.

Am aranjat bagajele în căbănuță, ne-am spălat și schimbat, și hotărâm să ieșim „la centru”, peștera Urșilor urmând a o vizita mâine. Am luat-o ușor la pas, la ceas de seară, într-o plimbare lejeră pentru a ne face poftă de mâncare. Nu că ar mai fi nevoie, dar ca să avem ce face. S-ar discuta despre un grătar, iar, doar că nimeni nu susține foarte tare ideea.

Pentru cei care nu știau, în Chișcău, pe lângă Peștera Urșilor, există și muzeul etnografic al lui Aurel Flutur, „La Fluturi”, sau „muzeul de vechituri” cum l-a numit soția sa. Întrăm și vizităm, nu de alta dar la intrare scrie mare că e gratis, deci nu e pe bani.

După ce ne-am plictisit de vechituri, mergem „în centru” la terase, alegem una mai ochioasă și invadăm două mese puse cap la cap. Păstrăvul e excelent și merge perfect stropit cu vin alb. În seara asta mâncăm pe cheltuiala lui Crissu. Este atât de mărinimoasă că se învrednicește să sature nouă guri flămânde.

Voia bună pune din nou stăpânire pe noi, posibil să fie de vină și burțile, acum pline. Desigur, avem și vin, deci Alecu și-a dat drumu la vorbă, Gaby continuă șaga de bancuri, ne mai amuzăm pe seama drumului parcurs în ultimele două zile, Lenuța se transformă în Matilda, Crissu visează în continuare grătare cu slană și pălincă, Melciu încearcă să explice unor polonezi cum ar găsi ei cazare ieftină în sat, dar polonezii vorbesc engleza politicoasă, adică zâmbesc, dau din cap și rostesc singurul cuvânt cunoscut: „Yes”. Chiller e cuminte și tăcut la locul său, Dana vorbește „murdar”: „poate tu, zic”, Lore degustă din toate câte sunt pe masă pe jumătate absentă și pe sfert zăpăcită.

E bătaie mare pe usturoi și mămăligă, așa că domnișoara chelneriță, foarte drăguță de altfel, ne mai aduce câte un rând să nu ne sfâșiem ca hienele de la usturoi.

Ne întoarcem spre căbănuța noastră primitoare, cu burțile puse la cale, acum delectându-ne dintr-un kurtos cât roata de mare.

Ajunși la cabană, zvon și agitație mare, un singur duș la nouă oameni, bagje, locuri de dormit. Îi urmăresc pe toți care încotro, alergând cu bagaje, cautând loc de dormit, doar Alecu e calm și n-are treabă, așa că-și face, apucându-se, în joacă să alinieze încălțările pe două șiruri perfect paralele.

Îi urmăresc curajul de a pune mâna pe fiecare încălțare și de a o aranja frumos, fără frică de miros. Pentru a-i felicita bravura, îl invit la masa de pe terasă, să bem ca-n facultate, shot-uri de pălincă stinse cu bere. Tot trăgându-i noi așa, ni se alătură și Gaby, curios fiind de fatala combinație. După două-trei rânduri, Gaby rămâne în urmă și părăsește fatidicul joc, rămânând doar cei doi ultimi apărători ai licorii lui Bachus.

Nici nu am obserat cum lumea a început să se strângă la masă, ba chiar s-a început și-un joc de remy, la care, culmea, particip și eu. De vină cred, e ceața care ne-a însoțit azi bună bucată de drum, aceeași ceață se așează pe ochii strălucind a fericire și căldură interioară. O tu, Bachus, cum ne-nvălui!

În ceață densă ma învălui, discuții înțeleg frânturi, controlul pierd pe cât se pare, cu Bachus lupta am pierdut, iar zeu-i crud, nu-mi dă iertare, în somn m-afund ca să îl uit.

Răzbunamă-voi pe Bachus,
De îl mai prind, am să-l înving!