Fasole cu ciolan, in pita

E dimineață, ce-i drept nu chiar zori de zi, dar totuși dimineață. Începem să ne adunăm ușor în fața căbănuței care ne-a găzduit două nopți la rând, și era cât pe ce să ne mai smulgă una, dacă nu ne-am fi îmbărbătat cu pornitul la drum, suntem în vânătoare de grote până la urmă.

Lumea încă lenevește în bătaia soarelui, încercând parcă să mai lungească șederea, să uite de gândul că azi pronim din nou la drum. Astăzi urmează să pornim spre Șuncuiuș, cu oprire și vizită la Peștera Meziad, care e in drum. Ce-i drept, drumurile ce urmează a fi bătute nu sunt chiar bine definite pe hartă, deși Ioana le recunoaște, tot mă străbate un fior la gândul că Melciu deține harta, poate o mai descoperi o scurtătură. Parcă-l și aud: „Am găsit un drum!”

Împachetăm totul, ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și pornim spre Meziad. Acum că avem asfalt sub roți, ni se face onoarea de a conduce caravana, având-o pe Ioana drept sfătuitor și pe Madona ( aka Matilda, aka Lenuța, aka Ileana ) drept invitat și pasager pe spinarea mândrului armăsar. Așa că Argos deschide calea, urmat de Târfulița lui Alecu, Tigaia Danei, apoi mașinile in ordinea crescătoare a mărimilor, bravul Matiz și puternicul Renault.

Sunt mult prea atent s-o urmăresc pe Ioana, care ne îndeamnă spre Meziad, și fie din neglijență, sau din cauza emoțiilor provocate de pasager, ratez semnul indicator către Peștera Meziad și mă avânt către kilometrul zero al Meziadului, acolo unde mă poartă Ioana. Observ rapid că mașinile nu se iau după mine și Ioana tace brusc, ajunsă fiind la destinația programată.

Îmi dau seama că trebuie să întreb de drumul spre peșteră, dar văd mașinile virând dreapta și făcându-ne semn să le urmăm.

Bineînțeles că nu am scăpat de de ironia surdă a lui Melciu, care abia așteaptă o astfel de ocazie, să exagereze cât încape în cochilia lui, doar-doar o mai scădea din prestigiul lui de „căutător de scurtături”.

La peștera Meziad avem noroc și prindem ghid, care ne explică, foarte detaliat, toate informațiile posibile despre peșteră. Foarte bine intenționat ghidul în a da explicații, nu însă la fel de intenționați noi în a-l asculta și reține. Doar Chiller e atent și parcă notează în minte detalii, studiază și cel mai mic gândac și scormonește după toate vietățile din peșteră. Deh, nu degeaba e el biologul grupului.

Un mic sentiment de „Cireșarii” mă încearcă, la gândul că umblăm prin măruntaiele pământului și presupun că nu sunt singurul măcinat de astfel de sentimente.

La ieșire, mulțumim frumos ghidului, și după poza de grup pornim agale spre cele vehicole lăsate la poalele intrării.

Următorul popas ar fi Șuncuiuș, unde ar trebui să vizităm peștera „Ungurul Mare”. Ne îmbarcăm în aceeași formație și pornim la drum, după indicațiile unui localnic care ne asigură că drumul prin Remetea e excelent, chiar de e doar drum județean. Asta îmi aduce aminte de un alt localnic care ne-a asigurat că drumul e bun și ne-am învârtit o zi întreagă până să ieșim la Padiș. Nici nu mă chinui să obiectez împotriva lui Melciu care e convins că localnicul are dreptate.

Și totuși, minuni se întâmplă, și nu doar de Crăciun. Drumul a fost într-adevăr excelent, proaspăt turnat, deloc aglomerat, pustiu mai exact, plin de viraje și peisaje superbe. Așadar am lăsat căluțul să galopeze în voie și am incercat să dau emoții pasagerului cu înclinații în viraje. Inutil, Madona țipă din spate că vrea mai repede, mai tare, mai înclinat. Mda, îmi pare rău, atâta tehnică am în mine, mai înclinat nu pot.

Facem un popas, într-un luminiș, o poiană cu apă la izvor, să răcorim căluții și să le curățăm potcoavele. Unii muncesc, unii se amuză, unii fac poze. Curățăm discurile și lanțurile, căci suficient au galopat prin praf, iar acum la asfalt, se cade să fie primeniți și țesălați.

Încălecăm și-i dăm bice, oprind doar în apropiere de Șuncuiuș, la hanul „Popasul Bucătarului”.

După o rapidă vizionare a camerelor și a condițiilor oferite, se votează în unanimitate să înnoptăm aci, mare parte tentați fiind de piscina cu jacuzzi cu care ne-au îmbiat gazdele.

Parcăm și ocupăm trei camere și o bucată de gazon, Lore, Gaby și Chiller vor să doarmă la cort. Dorința le trebuie îndeplinită și iată-ne instalați și acomodați la han. Prima hotărâre, iarăși acceptată în unanimitate, merităm un festin, căci meniul hanului e foarte stufos și ne lasă gura apă doar răsfoindu-l, doar ne aflăm la popasul Bucătarului.

În încercarea de a acredita numele hanului, comandăm diverse bucate, care mai de care mai apetisante și complicate. Totuși, ciorba de fasole în pită e cea care câștigă net alegerea grupului într-o proporție de 80%. Alecu e cel care nu a dorit să încerce fasolea, și dacă e să ne gândim că nu degeaba i se spune „desfundatu”, înțelegem pe deplin refuzul său.

Și iată că încep să curgă bucatele, porții mari de abia încap pe masă, și doar stăm câte 4-5 la mese de 6. Cât despre gustul lor, ce să mai vorbim, linsul degetelor nu e doar o expresie, noi am luat-o ad literam. Abia s-a așezat ciorba de afumătură cu fasole în pită, asezonată cu ceapă roșie, că și apar bucatele din felul doi, rață, iepure, vânat, fiecare încercând ceva inedit, și bineînțeles fiecare înfruptându-se din toate felurile.

Pe când se servește desertul, Alecu se hotărăște că a pierdut neînfruptându-se din ciorba de afumătură, așa că-și comandă o porție, care a întârziat atât de mult încât și desertul a fost terminat. Alecu recunoaște că nu mai intră nimic în el și ne amuzăm teribil gândindu-ne cum o să poată lua ciorba în pită la pachet. Totuși gazda îl iartă și anulează comanda la cererea sa.

Cu burțile pline, ne îndreptăm spre piscină, unde ne facem siesta bălăcindu-ne până când devenim precum cremvuștii la fiert, ’muiați complet de apa fierbinte a piscinei cu jacuzzi. Ne-am hârjonit ca niște copii la scăldătoare, amuzându-ne și râzând de toate întâmplările de peste zi și de zilele trecute.

Complet fierți, ieșim din piscină, pe rând, și după ce ne dușăm și echipăm, ne întrunim cu toții la o masă mare, fără mâncare de data aceasta, pentru jocurile de seară.

După ce cădem de acord asupra câștigătorului serii la filaj-viteză, îl încoronăm pe Alecu cu cele 2.5 secunde și închinăm în cinstea lui mai multe cupe cu vin, ascultându-i, cu răsuflarea tăiată, mărețul discurs, devnit celebru: „Eu primul!”

Amestecăm cărțile cu vinul, remy cu paharele, vorbele cu cântecele, șotiile cu discursurile și ne întindem târziu în noapte, petrecând cu voie bună. Noaptea s-a lăsat peste hanul tăcut și o lună plină și mare luminează întreg ținutul.

De la fereastra deschisă a camerei, se poate observa luna, cu lumina-i străvezie, care o aruncă peste întreaga suflare adormită. E o noapte minunată și feerică, după o zi plină de peripeții, înconjurat de prieteni, plini de voie bună.

Liniștea se lasă tot mai apăsătoare și lumina lunii pălește încet, stingându-se cu totul la atingerea pleoapelor, care cad grele, aducându-l pe Hypnos care își întinde împărăția peste toată suflarea hanului.

Dormiți în pace,
fericiți călători!