N-ai un șervețel?

Dimineața începe cu împachetat și făcut bagaje. Pregătesc echipamentul, hotărâm ce să purtăm căci se anunță o vreme caniculară de 30 de grade Celsius, cu toate că suntem încă în aprilie.

Gențile sunt făcute, umplute cu un rând de haine pe care să-l purtăm în Balchik, doar n-om umbla cu echipamentul moto. Din păcate, sunt nevoit să încarc căluțul cu gențile textile și să leg echipamentul de camping pe coadă, întrucât nici gențile laterale, nici topcase-ul nu sunt pregătite încă; am fost prins cu garda jos.

Dar cum călătorului îi șade bine la drum, și după cum și Dana spunea: „tu ai fi în stare să pleci și-n chiloți”. Probabil are dreptate, totuși iau echipamentul și când ajung la cască, observ că viziera devenise mată. Motivul!? Casca era plină cu șervețele. O glumă de-a lui Melciu, de la ieșirea pe Ceahlău de Paște, când s-a decretat de către grup că am o problemă cu șervețelele.

Golesc casca de șervețele peste Dana, care se preface a nu înțelege, și râde ștrengărește în colțul gurii. Probabil pentru că farsa încă nu se încheiase. Așa că iau la verificat fiecare bucățică de echipament. Totul în regulă, doar cheia mobrei avea și ea legat un șervețel. Ieftin, zic, și pornesc spre garaj să scoatem căluțul la lumină spre a-l încărca cu bagaje.

Pentru că sunt în țară, și urmează să motociclesc spre Bulgaria, profit de drumul spre garaj spre a vorbi la telefon cu parte din prieteni. Ajung la garaj, cobor la căluț și rămân crăcănat și cu gura deschisă, telefonul îmi scapă din mână și aud vocea de la capat: „Alo, alo, mai ești acolo?”

Căluțul meu, mândrul meu armăsar, dreptul și bunul Yggdrasil zăcea împachetat complet în hârtie igienică. L-am recunoscut doar după formă, căci nu există nici o bucățică neînvelită în hârtie igienică. Ba mai avea și o fondă roz care trona cu nesimțire în capul căluțului.

Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin din șoc și să încep să raționez. Pun mâna pe telefon și sun la Dana. Ghidușii erau adunați și așteptau reacția mea. Și acum îmi sună în urechi vocea Danei: „stai să te pun pe speaker”.

Reușită gluma, trebuie să recunosc, am gustat-o și eu, chiar dacă m-a întârziat cu jumătate de oră, căci am avut ceva de despachetat la cel frumos cadou.

Termin într-un final de despachetat căluțul și plecăm spre casă, cu un zâmbet cât casca. Bineînțeles că Dana și Melciu dispăruseră, de frica represaliilor. Cu Lina nu mă pot război căci mi-e pasager pe toată durata excursiei și nu mă încumet să-mi țin „dușmanul” la spate.

Ne echipăm, coborâm la căluț, îl încarc bine cu toate bagajele, ungem lanțul, mai bem o gură de apă și suntem gata de drum.

E prima dată când pornesc la drum, călare, așa de târziu, orologiul bate ora două, no binie, binie, ora doi. Soarele arde nespecific de puternic pentru aprilie. Iată-ne porniți la drum. După aproximativ o oră, suntem pe Podul Prieteniei, care e blocat de o coloană de tiruri care nu înaintează deloc. Noi ne topim, ușor dar sigur, în soarele care arde ca un cuptor.

Stau bine cu răbdarea, nu însă și Lina, iar Yggdrasil nechează nervos, vrea la drum nu la păscut, așa că ne avântăm cu tupeu pe contrasens și reușim să ajungem la vamă, prezentăm „bolentinele” și ne vedem de drum. Oprim puțin în Ruse, pentru hidratare, fie ea și afumată.

Cu ocazia popasului, o scot de la naftalină pe Ioana, mândra GPSă al cărui proprietar și mai mândru sunt. Are Ioana niște drumuri in ea, de l-ar face gelos chiar și pe Melciu. Verific că are loc și că îi place pe crupa lui Yggdrasil, ea fiind învățată doar cu Argos. Observ că-i place de minune și cei doi se înțeleg bistoș, e dragoste la prima vedere.

Țigara-i gata, apa s-a încălzit, încălecăm și pornim la trap spre Veliko Târnovo, prima oprire în traseul nostru.

Soarele bate spre după-amiezi, drumul se întinde frumos în fața noastră, când unele zgomote de la rezervorul propriu se aud distante, dar se întețesc cu fiecare kilometru. Bag seama că nu doar rezervorul meu sună a gol, dar și Lina are aceeași problemă. Căluțul spune că mai poate face 180 km, insă nu și noi. Tot trecem prin peisaje montane superbe, dar ratăm fiecare popas sau loc de oprit. Reușim într-un târziu, tocmai când s-a terminat cu peisajul montan și când s-au terminat și pădurile, și oprim pe un drum lateral, unde am găsit puțin loc să parcăm. Am pățit ca în povestea însetatului nehotărât, care neștiind din care fântână să bea, a sorbit apă dintr-o băltoacă cu apă stătută dintre cele două fântâni cu apă limpede.

Totuși ne mulțumim cu faptul că am oprit și putem umple canistrele pline de broaște orăcăitoare ce le avem sub căști. Băgăm la ghiozdan din mâncarea pregătită de Lina, neuitând însă de fantasticul gust al libertății la cutie de conservă.

Cu șoriceii hrăniți și cu sufletul tras, o pornim mai departe spre Veliko, care se lasă descoperit după nici 50 de kilometri. Parcurgem de câteva ori orașul călare, încercând să descoperim cum putem ajunge cel mai aproape de cetate. Ioana nu înțelege nimic și țipă haotic când stânga, când dreapta. Bag seama, era plictisită si vroia popas. O reduc la tăcere și mergem după instinct.

Veliko e un oraș frumos, semi-medieval, de munte, populat și frumos aranjat, cocoțat pe dealuri și versanți, cu o priveliște superbă. Parcăm și o luăm la pas să ne desfătăm ochii cu frumusețea orașului, și vederea largă asupra cetății, pe care ne mulțumim s-o privim din afară, căci e trecut de șase și nu mai putem pătrunde între zidurile ei.

Mai privim, mai povestim, mai chicotim, mai facem o poză, apoi hotărâm că mai avem drum lung până la Balchik, așa că încălecăm, și duă încă o tură prin oraș și un popas pentru furaj la căluț, ieșim din vechea capitală a Bulgariei și galopăm spre est, către mare.

Drumul este … bulgăresc, cu porțiuni bune, porțiuni frumoase, oarecum mai mult frumoase. Înserarea se apropie și nou suntem încă departe de destinație. Un apus superb, de-ți taie respirația, ne însoțește bună bucată de drum, și atât cât soarele încă ne călăuzește, nu știm de frig. Situația se schimbă repede, căci intrăm în munți, și Soarele ne părăsește pentru totdeauna pentru această zi.

Cam începem să simțim că e încă aprilie, și simțim bine. Căluțul e fierbinte și galopează linițtit, dar trebuie să reducem la trap, căci frigul se simte tot mai tare, chiar dacă Lina suportă cu stoicism.

Nou popas, de noapte, pentru adăparea călăreților și o supraechipare corespunzătoare, cu care încercăm să facem față nopții tot mai reci.

Ne apropiem de Varna, și se simte o ușoară încălzire a atmosferei. Am zis ușoară, cu toate că era să mă ia cu transpirații, căci în niște viraje superbe, unde căluțul tropăia bucuros, un baston lucește-n noapte și ne forțează să oprim. Domnul cască lată nu știe vorbi engleză, eu nu știu bulgărește. Ce-i de făcut!? După ce se asigură că nu fac mișto de el că nu vorbesc bulgara, vede număr de ‘românski’ și-mi desenează cu degetul limita de viteză: 60, siiixty, încearcă domnul uniformă. Eu i-o prezint pe Ioana, care flutura nevinovată o limită de viteză de 90. Nici localitate nu era, nici semn nu văzusem. După ce îmi explică că circulam cu 80, limita e de 60, întreabă destinația; află că vrem la Varna, ne arată direcția dorită și ne face semn de drum bun, dojenind puțin cu degetul și repetând convulsiv: „siiixtii”.

Mulțumim, asemenea vă dorim și noi, să prindeți „sixty” sănătos și vonic. Continui spre Varna și bag seama că intru pe autostradă. Aparent, ba chiar și testat, între Shumen și Varna este autostradă. E drept că nu e cea mai excelentă autostradă, dar măcar e lată. Noaptea e tot mai adâncă, peisajele inexistente sau ascunse, drumul pe autostradă tot mai plictisitor. Observ că Lina se plictisește de moarte căci îmi iau tot mai des căști peste ceafă, și nu frânez deloc. Încerc să merg în valuri, cu frânări, accelerări și decelerări, cu viraje în curbe imaginare, ocolind jaloane virtuale, doar-doar nu o adormi complet pasagerul.

Când căștile în ceafă se întețesc, trag pe dreapta, e momentul pentru un refresh. Un popas de țigară, mai o gură de suc, mai o poveste, până departe mult nu este. Stăm zece minute întinși pe o iarbă moale și primitoare, excelent răgaz pentru spate, care începe să dea semne de tensiune.

Suntem aproape de Varna, unde intrăm după câteva minute și facem un popas de cafea, jar pentru căluț, și golirea rezervoarelor la călăreți.

Noaptea e frumoasă și plăcută, frigul nu ne mai chinuie, după cafea suntem fresh din nou, așa că o pornim pe ultima bucățică până la Balchik. Ne dăm seama că ajungem după 12, și propunem să tragem la malul mării, să campăm unde apucăm și om vedea dimineață ce e de făcut.

Iată-ne ajunși în Balchik, e trecut de ora 12 și orașul stațiune e pustiu, nici țipenie de om. Ne-am învârtit de câteva ori și nu am dat peste nimic viu, părea un sat fără câini. Oprim, o pun pe Ioana să caute camping-uri în zonă, găsește ceva și o pun să ne ducă înspre acolo, doar că în oraș pierde străzile și ne vede călărind stânci sau înotând în valurile mării. Încercând să ies la drumul principal, pe care bănuiam că Ioana îl cunoaște, ajungem pe o stradă care se închide într-un hotel, Hotel Balchik. Trebuie să întoarcem, calul e greu și îl ușurez coborând pasagerul. Dacă tot s-a dat jos Lina, ce-ar fi să intri în hotel să vezi de prețuri și camere libere.

După ce aflăm că există camere și prețul e 30 leva pentru o cameră dublă, hotărâm rapid că ne ajunge cu hoinăritul pe azi și tragem la Hotel Balchik.

E aproape 2 noaptea, bagjele desfăcute, căluțul doarme liniștit sub copac în fața hotelului, iar noi ne băgăm istoviți în pat, după ce ne răcorim cu o bere locală, al cărui nume nu pot să-l pronunț, darămite să-l mai scriu.

Un somn binemeritat, într-un pat moale în care ne putem întinde „șalele”, după un durm de 12 ore.

Bine te-am găsit,
Oraș Alb, Dionysopolis!