Drumul se deschide in fața noastră

Ne trezim de dimineață, după cum deja ne-am obișnuit, adică Dana se trezește și trage minute bune de mine să mă dau jos din pat.

Bagajul e făcut de cu seară, ne echipăm, eu agale, cum deja s-a obișnuit Dana cu mine, și coborâm la micul dejun, pe rând, întâi Dana și eu cu promisiunea că „vin în două minute”. Bineînțeles, când ajung jos, Dana a terminat de mâncat, chiar și porția mea, după cum chiar ea mă înștiințează. Intenția a fost bună, a luat pentru amândoi mâncare să economisim timp, dar după ce a terminat porția proprie, și cum eu nu mai coboram, m-a ajutat și aici. Asta nu înseamnă că Dana mănâncă repede, ci doar că eu sunt „Speedy Gonzales” deși mie-mi place să ma autointitulez „Fulgerul Carpațiilor”.

La masă observăm pe „Franțuzoaica”, după cum o botezasem noi, o tipă la 26-27 de ani care vizita Instanbulul singură. Lua masa singură și citea o carte. În dimineața aceasta se împrietenise cu un tip, care și el părea să călătorească singur. Era și cazul să se întâlnească.

Ne mai conversăm puțin, servim cafeaua turcească, mai punem două, trei rânduri pe net pentru cei de-acasă, ne facem curaj, echipăm căluții, ne luăm la revedere de la gazde și încălecăm. Curaj, avem de înfruntat traficul din ’Stanbul.

Ioana e setată să ne ducă in Bursa și insistă să trecem Bosforul pe pod. După un calcul ochiometric, podul se încăpățânează să fie departe de noi și trebuie să traversăm jumătate din orașul așa zis nou. Asta nu ne încântă deloc, așa că o las pe Ioana să strige agonizant „stânga, stânga” și eu conduc caravana noastră din doi căluți, către chei, de unde plănuim să ne îmbarcăm pe un feribot și să traversăm Bosforul pe apă.

Feribotul peste Bosfor pare o idee bună și adoptată de foarte mulți, e mereu plin și nu e deloc scump, de fapt e mult mai economic decât să traversezi tot orașul pentru a trece pe pod. Mașini multe în așteptarea îmbarcării, am impresia că nu o să prindem primul transport, dar mă înșel, din nou avantajul de a fi călare. Ni se face semn să trecem în față și urcăm pe bac prin zona pietonală, după indicațiile echipajului. Parcăm și ne pregătim să savurăm peisajul. Nu apucăm să descălecăm bine, că mai apare un călăreț. De data aceasta nu mai e vorba de măgărușii de 125 cu care ne obișnuisem în Stanbul, ci de un armăsar în toată regula, călărețul echipat complet. La prima vedere avem impresia că e un călător ca și noi, căci de echipament la turci nu s-a auzit. E Rafael, un armean, cetățean turc, călărind un Honda Paneuropean, o bijuterie. Reușim să ne înțelegem cu Rafael în franceză, mă rog, Dana vorbește, mie mi-e suficient că ascult și mai și înțeleg, dar de fiecare dată când deschid gura tot engleză-mi țâșnește din gâtlej.

Important e că ne-am înțeles cu omul, ne-am fotografiat cu mândrul său armăsar și am primit și indicațiile de direcționare spre Bursa, deși Ioana înțelesese acum că nu înnotăm ci eram pe feribot. Îi mulțumim frumos lui Rafael, ne lasă o adresă de mail și un număr de telefon, dacă vreodată am avea nevoie, încălecăm și călărim spre Bursa.

Deocamdată suntem pe partea asiatică a Istanbulului, care pare mai vestică decât parte europeană. Ca întindere e mai mare, iar zgârie-norii și clădirile imense dau impresia de metropolă agitată, poate cu accente de oraș american.

Nu ne putem bucura în voie de priveliște, circulăm pe o autostradă cu 4 benzi pe sens și bineînțeles cu trafic turcesc. Ioana se descurcă de minune în hățișul de străzi, benzi, poduri și ne scoate din oraș îndreptându-ne spre Izmit, punct intermediar în traseul nostru spre Bursa, unde plănuim să dăm ovăz căluților.

Autostrada turcească nu e deloc plictisitoare, contrar părerilor făcute inițial, peisajul e superb și te poți pierde liniștit în mirajul oferit de mirifica Turcia. Mai ales că suntem pe marginea Mării Marmara, care ne încântă ochiul atât de mult încât nu ne putem abține a nu opri și face poze.

La Izmit trebuie să ieșim de pe autostradă, și cum ne-am obișnuit deja, ieșim pe „Automatisk Gekiș”. Asta înseamnă că am plătit autostrada și se face o verificare automată a numerelor. Camera prindea vehicolul din față, o idee năstrușnică pentru motociclete. Aici aflăm, cu ajutorul unei alarme declanșate de trecerea noastră, că există cameră și din spate. Inerția ne împinge cât mai departe de respectivul checkpoint și oprim într-un peco să răsuflăm, ușurați că nu a pornit nimeni în urmărirea noastră. Și toate astea din cauză că nu am avut lire la noi și nu se putea da cu plasticul. Sfat, dacă vreți să vizitați Turcia, cumpărați lire turcești sau să aveți euro ori dolari.

În peco ne hotărâm să schimbăm puțin traseul, tot în Bursa înnoptăm, dar să ne abatem pe la Iznik, un lac care părea în munți, sau dealuri am descoperit noi. După ce ne conversăm, prin semne, acum și de picior, cu un nene care ne înșiră toți fotbaliștii români, o mare parte din nume le aud pentru prima dată, dar zâmbesc și dau din cap, ca și cum aș fi prieten la cataramă cu cel enunțat de microbistul nostru, încălecăm și pornim spre Bursa, cu abaterea spre Iznik.

În ultima localitate de pe naționala spre Bursa, în care urma să virăm stânga pentru Iznik, oprim să luăm pâine. Nenea vâzătorul se chinuie să-mi spună prețul în turcă, după ce-mi recomandă o pâine bună și proaspătă. Văzând că nu ne înțelegem cu turca, scot o foaie de 50 de lire și o întind, gândind că își oprește prețul și văd din rest cât a costat. Turcul, tot turc, gesticulează întrigat că nu și nu. Ce Doamne iarta-mă, doar nu o costa o pâine mai mult ca o cameră de hotel!? Aici am primit o lecție despre civilizația turcă și oamenii care populează acest colț de rai. Pâine era cadou din partea lui, și acum încerca să ne ofere și câte un ceai.

De unde în Istanbul toată lumea trăgea să scoată profit de pe urma noastră, ca turiști, în restul Turiciei am întâlnit oameni dezinteresați de profit, ospitalieri și darnici pentru că așa doreau.

Mulțumim frumos pentru pâinea căpătată, care s-a dovedit a fi și proaspătă și gustoasă, refuzăm ceaiul, din cauza timpului. Nu e deloc ușor să-ți scoți cască, cagulă, mască, mănuși ca să bei un ceai și apoi să te reîmpachetezi. Cel puțin la mine, și cu asta Dana s-a obișnuit, e un adevărat proces consumator de timp. Cred că s-a și speriat la gândul că voi accepta ceaiul.

Drumul în preajma lacului Iznik s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Deși Ioana ne atenționase că nu e decât un drum asfaltat fără importanță, s-a dovedit a fi mai bun și mai lat decât multe europene de la noi. Și cu asta a trebuit să ne obișnuim în Turcia, drumurile! Îți tot vine să mergi!

Găsim o zonă minunată, pe un deal cu livezi de măslini, serpentine, verdeață, vârfuri de munți stâncoși, o panoramă superbă asupra lacului, și hotărâm să luăm prânzul aici. Strunim căluții, îi abatem de la drum, pe o potecă care duce pe un vîrf de deal în livadă, cu vedere spre lac, și întindem masa, cu bucate plimbate deja mai bine de o mie de kilometri.

Tot aici hotărâm că ar fi bine să ne țesălăm căluții, așa că Dana se ocupă, așa cum îi șade bine unei gospodine, de a sa Tigaie, și eu îmi țesal Îngerul, care trebuie împins câte puțin pentru a-i unge lanțul, săracul nu știe să ridice picioarele din spate.

Cu burțile pline, căluții țesălați, desagii încărcați, plecăm la drum, un drum superb, virajat și cu asfalt de calitate, nemaivorbind de piesajele care se imprima frumos pe retină.

Pe când ieșim din nou în europeana către Bursa, soarele, care se pregătește să apună, aruncă raze roșiatice, și, ca un luminist de la teatru, pune în lumină muntele Uludag, la poalele căruia se îngrămădește al patrulea oraș ca mărime al Turciei, Bursa, fosta capitală a Imperiului Otoman.

Bătrâna capitală otomană ne întâmpină cu un trafic aglomerat, străzi înguste și o agitație specific turcească. Undeva în orșul care pare pe cât de modern pe atât de european, oprim pentru indicații spre un hotel, oricare ar fi acesta, ieftin să fie. Bine, și curat.

Problemă mare aici, nimeni nu vorbește engleză, franceză, sau orice altceva în afară de turcă. Prin semne, mă înțeleg cu trei tineri pe care îi pun să-mi deseneze pe o foaie hotelul la care ma trimiteau, pe nume KaravanSeray. Când am văzut numele scris, beculețul s-a aprins, memoria a revenit Era trecut în notele mele despre Bursa, Karavanseray, fost han în vremuri otomane, ultimul loc unde se percepeau taxe pentru mărfurile ce urmau „Drumul mătasii”. Tot notele spuneau că acum e hotel „general”, adică deține ceva stele pe epoleți. Asta echivalează cu un preț ridicat, condiție care nu prea ne e pe plac.

Plecăm în căutarea unui „Otel”, hoinărind pe străzile orașului vechi, a fostei citadele Bursa. Orașul se cocoță practic pe muntele Uludag, ca o buruiană care se întinde către soare. Plimbarea pe străzile înguste și abrupte ne-a plăcut de minune, și vroiam tot mai sus și mai sus. Și noi suntem precum locuiotrii citadelei, aspirăm spre înălțimi.

Considerăm că am ajus suficient de sus pentru un popas în care să fotografiem orașul, care acum se întinde la picioarele noastre. Suntem înconjurați pe loc de mici ieniceri, care strigă și se bucură în jurul nostru. Fiind cotropiți numeric, nu ne rămâne decât să ne predăm și să facem pe plac cotropitorilor,plăcerea e de partea noastră. Copiluții știu suficientă engleză să ne întrebe de vârstă, nume, loc de baștină, se prezintă și ei, foarte politicoși, chiar dacă mai gălăgios. Cu toate că erau mulți, de toate vârstele, gălăgioși, veseli și ghidușari, au fost foarte politicoși și reținuți. Erau chiar foarte încântați că vrem poze cu ei, iar la urmă când să plecăm, cred că au fost în extaz când i-am invitat, pe fiecare în parte, să „tragă de gaz”, Argos nu a comentat nimic, și el iubește copii.

Ne luăm rămas bun de le Murazi, Selimi, Mustafa și toate numele posibile turcești ale micilor ieniceri și coborâm, pe niște străzi atât de abrupte, de avem impresia că suntem cu funicularul.

După două hoteluri refuzate, unul prea scump și unul prea distrus, găsim într-un final un Otel cu două stele la purtător. Condiții apropiate de cel scump, dar am reușit să negociez prețul la fel cu cel cerut de hotelul jalnic. Tipul de la recepție, un băiețel foarte de treabă, se uită la noi cu admirație și acceptă prețul pe care îl ofer, deși îmi arată care sunt prețurile oficiale. Am înțeles, e un favor, îți mulțumim! A fost atât de drăguț încât ne-a ajutat la bagaje și ne-a dat și explicații unde găsim ce a mai rămas din citadela Bursa. Deși nic el nu se pricepea prea bine cu engleza, era suficient de inteligent să folosească google translate.

Am ușurat coluții de poveri, i-am urcat pe trotuar, i-am priponit bine, apoi am ieșit în recunoaștere. Vroiam să vedem ce puteam din Bursa, pentru ca a doua zi să vizităm doar în prima parte a zilei,urmând ca spre prânz să galopăm spre orașul cu nume scurt: Mustafakemalpașa.

Bazarul se închidea în Bursa, când treceam noi la pas, iar puținii comercianți care se încăpățânau să mai țină deschis, ne zâmbeau prietenește, dar nici vorbă să fie agresivi în a colecta clienți, așa cum ne obișnuiseră cei din Istanbul.

Ne-am plimbat agale pe străzile luminate ale Bursei, pline de taxiuri tip Dacia Logan. Dacă nu am precizat asta încă, se pare că Dacia e o marcă apreciată în Turcia. Am întâlnit foarte des, aproape la fel ca acasă, Logan-uri, dar și modelele vechi de Dacia, Renault 12, în special cele Break.

Am vizitat prima moschee din Imperiu care deține cupole multiple, 20 cupole susținute de 12 piloni. Am observat în interior, nelipsitul Alah și Mohamed-ul de vis-a-vis, scrise în partea dinspre Mecca a moscheii, cu litere arabe. Nu, nu știu să citesc arabă, dar, în Stanbul, pe când vizitam Moscheea Albastră m-am tras aproape de un ghid englez care explica unui grup de tineri cum stă treaba cu moscheile și Islamul. Așa am aflat că, așa cum creștinii pun altarul spre est, la musulmani, moscheea are așa zisul altar îndreptat către Mecca, și de o parte și alta a geamului altar stă scris cu litere arabe „Alah” în dreapta și „Mohamed” în stânga.

Moscheea, după numele ei, Ulu Camii, avea și o fântână interioară, pentru curățarea spirituală, unde musulmanii îți spală picioarele.

Tot aici am observat de ce nu vedeam femei în moschei. Erau într-un colț, într-o zonă separată de restul moscheii prin niște bănci înalte, probabil pentru a ține ochii curioșilor departe de cadâne.

Ne-am continuat plimbarea pe trăzile Bursei, am observat că e imposibil de traversat o stradă, am descoperit un pasaj subteran și am înțeles cum era posibilă traversarea. În seara aceea am avut, pentru prima dată de când eram în Turcia, poftă de bere. Am chibzuit că ne plimbăm, apoi ne așezăm la o terasă, ori ceainărie și o să am ocazia să ling o bere. Atât am poftit la acea bere, că nu am acceptat să cumpăr apă dintr-un magazin, chiar de eram rupt de sete. Mi-am spus că setea va da un extra gust berii mult dorite. Ne-am tot plimbat agale pe străzi, am vizitat ziduri rămase sau reconstruite ale fostei citadele, apoi ne-am hotărât că e suficient și că ar fi cazul să ne retragem.

Pe drum spre hotel luăm alviță și alte dulciuri turcești, niște alișveriș-uri, printre care și smochine confiate, cu care ne-am păcălit crezând că e rahat turcesc.

După atâtea dulciuri îngurgitate, setea și glicemia atinseseră cote astrale, și cum aveam în mână o sticlă de apă, chipurile cumpărată pentru a doua zi, i-am făcut felul dintr-o răsuflare, gândindu-mă cu mare regret la berea mult dorită dar necăpătată.

Ne-am retras în camera de hotel și ne-am pregătit pentru a doua zi, în care plănuisem să ne trezim în jur de 7 dimineața să mai vizităm ceva și pe lumină.

Zgomotele orașului se aud tot mai înfundat și mai îndepărtat, linștea se așează în mintea mea, noaptea coboară încet învăluindu-mă într-un somn adânc și liniștit.

Noapte bună agitată capitală otomană!