Intuitie feminina

După felu-mi împrăștiat, am reușit să mă trezesc la 4:28 AM, după ce ceasul a sunat în 3 rânduri.

După lupte seculare cu instalatul bagajelor pe înger, după echiparea ca și cum aș ieși in spațiu, am plecat la drum aproape de orele 6:00 AM, totuși încrezători că avem suficient timp să străbatem cei aproximativ 600 de kilometri, după calcule estimative.

Primii 60 de kilometri au fost parcuși ușor, și am trecut rapid vama la bulgari prin Giurgiu - Ruse, traversând Dunărea pe podul cu același nume.

După vamă ne dăm seama că nu avem hartă și nu am printat traseul, la care lucrasem cu două săptămâni înainte. Soluția de moment, pe care ne și bazasem, o scoatem de la naftalină pe Ioana , GPS-ul achiziționat cu aproape 2 ani înainte pentru o eventuală ieșire spre Copenhaga. Ioana răspunde prompt chemării și ne îndrumă spre sud, cu o mică abatere spre est, nebăgată in seamă inițial.

Mica abatere s-a dovedit a fi mai târziu o eroare de pilotaj. Așa-mi trebuie dacă mă încred în femeie, în special când vine vorba de orientarea în spațiu. Ioana de fapt vroia să ne ducă la destinație, în Istanbul, doar că, neverificând setările, coana noastră copilot ne ducea pe „cel mai scurt drum”. Cel mai scurt, după umila sa părere nu ține cont de starea drumurilor și categoria lor ci doar de kilometri în sine. Astfel am descoperit pe pielea noastră, sau mai bine zis pe pielea căluților, ce mirobolante sunt drumurile în Bulgaria. Odată că bulgarii sunt cei care au inventat peticul peticului peticit. Și asta pe drumurile europene. Pe naționale, gropile erau la ele acasă, dar nu-i deranjau deloc pe localnici care goneau nestingheriți. Acum să nu mai vorbim de celelalte categorii de drumuri, pt că jicnesc până și cea mai umilă uliță, drum forestier, urmă de caruță, potecă de capre, sau orice vă trece prin cap.

Lăsăm drumurile Bulgariei în grija lor, să și le înjure singuri, noi le avem pe ale noastre. Reparăm greșeala Ioanei și ieșim in europeana care să ne ducă la vama cu turcii din apropiere de Edirne, unde plănuisem inițial și lăsăm caluții să galopeze pe autostrada Bulgară… neterminată, pe bucăți, dar autostradă. A, pardon, Magistrală, cum o numesc cu mândrie vecinii noștri bulgari.

Ajunși în vama turcă, formalități, pașapoarte, asigurări, acte, în final „Bine ați venit” și iată-ne pe teritoriu otoman.

Oprim la un popas cu benzinărie, restaurant, magazine, să îngurgităm ceva, căci e deja opt seara și e cam târzior. Drumurile bulgare ne-au stricat puțin calculele.

La popas, turci, card nu primesc, vor bani. Noi, bani nu, dăm cu plasticu’. Hm… ce facem, nu mâncăm? „Light bulb”… îmi amintesc de monezile de euro adunate cu sârguință de tata, să trăiască, și hai la negociat cu pumnu’ de euroi. După numărătoarea Danei știm că sunt peste 10 EUR. Bun, zic, scot eu ceva de 10 euro, și negociez doua meniuri la 9 euro. Giugiuc, deja economie de 1 EUR. Ne punem încrezători la masă să așteptăm mâncarea, și hai să numărăm bănuții că omu vrea 9 euroi. Dă-i și numără și mă pierd pe la 7 virgulă ceva. Nu, am greșit, dă din nou la abac. Tot 7,85 euro. Grav, nu ies cei „peste 10 euro”. Bun, nici aici nu am verificat setările, o fi fost tot pe „cel mai scurt”.

Și aici intervine șarmul feminin care repară eroarea, chestie pe care Ioana nu o poate face nici în 10.000 de ani cu toate chipurile posibile. Și astfel, reușește Dana să schimbe 10 RON pe 5 lire turcești, cu care completăm euroii să ne plătim masa, care de altfel a fost delicioasă. Ne scăpăm și de gândurile de a spăla vase in completarea diferenței.

Mulțumim frumos pentru masa delicioasă și pentru ceaiurile primite de la un admirator ai căluților, încălecăm și ne pregătim de galop. Vine noaptea și mai avem 240 de kilometri până in Istanbul, și nu avem cazarea rezervată.

Autostrada turcească e bună, nu ne putem plânge, se galopează lejer. De plictiseală am descoperit o formație de mers, ca avioanele de luptă, căluților le place să alerge bot lângă bot, 4 ochi văd mai bine.

Aproape de miezul nopții, când cel puțin eu începusem să tremur de frig, intrăm în Istanbul. Aici am schimbat rapid tremuratul, din frig pe emoții. În Istanbul nu există trafic, nu se conduce haotic, nu se circulă bezmetic. NU, e o luptă! Luptă pe care căluții noștri, obosiți de atâta drum, nu prea au șanse să o câștige în fața monștrilor pe 4 roți cu becuri laterale galbene inutile.

Aici mi-a fost pusă greu la încercare atenția distributivă. Un ochi la Ioana care ne duce, unde trebuie de data aceasta, de rușine cred. Un ochi în oglindă să nu o pierd pe Dana și vreo zece în toate părțile, să mă feresc de turcii, berberii și otomanii care curg câtă frunză câtă iarba din toate părțile, și prea puțin păsându-le că suntem și noi pe câmpul de luptă stradal. Ori poate au mirosit aromă de „ghiaur” și fac inteționat.

Condusul la turci se numește supraviețuire! Ajunși în zona dorită, cu hostelurile căutate, parcăm, atenți totuși căci poți fi călcat și pe trotuar, și ne încercăm norocul la cazare. După patru încercări eșuate ale mele, Dana încearcă un singur hostel. Mda, femeia! Bineînțeles, cameră liberă, chiar ok, și ieftină pe deasupra.

Am legat căluții după indicațiile localnicilor, oameni binevoitori, pe care de altfel ni i-am făcut și prieteni. Bineînțeles, dacă suntem din România, „ce faci?, Hagi!, ești binie?”

După ce am eliberat căluții de poveri, ne-am instalat în cameră și ne-am pus pe somn, un somn adânc si binemeritat după cei 700+ kilometri.

Noapte bună Istanbul!