Răzbunarea lui Poseidon

Deschid ochii, clipind des în încercarea de a înțelege unde mă aflu. Capul mă doare, iar gâtu mi-e strâmb rău datorită faptului că am adormit cu geaca moto, pe o parte, și din cauza protecțiilor și a lipsei unei perne, capul mi-a atârnat pe toată durata nopții. Mă dezmeticesc, îmi dau seama că sunt în cort și încet-încet încep să-mi amintesc de seara trecută, cum am adormit pe plajă și am mers ca un somnambul spre cort.

Dana e deja trează și insistă să ne trezim să plecăm. Nu termină bine de zis ce avea și auzim că a început să plouă afară. Prefect zic, nu împachetăm și plecăm pe ploaie, deci mai e loc de somn. Dana zâmbește ștrengărește: „mamă ce baftă ai!”. Deci s-a decis, dormim în așteptarea soarelui. Totuși ea nu se mai pune la somn, mănâncă ceva apoi scoate nasul din cort pentru verificarea atmosferei.

Reușesc să mă trezesc, pentru a doua oară, și nu pentru că s-ar fi oprit ploaia, ci pentru că suntem atăcați. Hoarde întregi de berberi, după cum face cortul deasupra noastră. Dana renunță la meditația din gura cortului și închide rapid intrarea. Ploaia s-a îndesit atât de tare și lovește cu așa o putere încât vedem cum își face apa loc prin cele două straturi ale cortului. Vântul, sau hoarda de berberi, care se joacă cu acoperișul nostru de parcă ar fi o frunză, ne contorsionează cortul în asemenea hal de parcă ar frământa aluat. Stăm întinși pe spate luptând cu furtuna, să nu ne ia cu tot cu cort. Lucrurile lăsate afară de cu seară încep să alerge înnebunite prin curte.

Nici că se putea mai nimerit, toată perioada în Turcia, numai vreme frumoasă, a trebuit să prindem furtuna fix când eram la cort. Fix în ziua în care Poseidon s-a hotărât să gonească în caru-i înspumat, tras de caii săi vânjoși. L-om fi supărat cu ceva!?

În sfârșit, după minute bune, în care majoritatea lucrurilor din cort au fost supuse purificării cu apă, Poseidon hotărăște să-și încheie plimbarea, lasându-ne într-o baltă imensă, mai aveam puțin și pluteam.

Apare și nenea, patronul campingului, care ne explică cu mare însuflețire cât de norocoși putem fi. În fiecare an, în acea zonă, Erdek, există o singură zi în care se dezlănțuie cerul și se lasă cu o furtună dezastruoasă, iar noi am nimerit fix acea zi.

O mărite Poseidon, îți suntem prieteni, suntem călăreți, iar la propria-ți casă, marea cea mare, am venit cu tot respectul să ne prezentăm omagiile, la ce ne pedepsești?

Noroc că zeii, în măreția lor, nu dau în mintea muritorilor, măritul rege al mărilor nu ne-a pedepsit ci doar a făcut o desfășurare a forțelor, arătându-ne măreția și puterea sa.

Suntem echipați, afară, făcând o evaluare a pagubelor în urma întâlnirii cu zeul furtunilor: haine parțial ude, lucruri împrăștiate, ude și murdare, cort ud și rupt, moral puțin scăzut. Dar noi suntem bine, căluții la fel.

Soarele se arată din când în când prin masa de nori răscoliți. Încălecăm, ne luăm rămas bun de la campingul primitor și de la zeul răzbunător și ne îndreptăm potcoavele rotative spre Canakkale. Drumul este același cu care ne-am obișnuit deja, larg, bun, de calitate, doar că acum în străbatem pe o vreme înnorată, așteptându-ne din clipă în clipă să înceapă ploaia. Foarte probabil că tot Poseidon să ne fi ajutat de această dată, împrăștiind norii și ferindu-ne de ploaie, ba chiar lăsând soarele să ne usuce puțin.

Până la Canakkale nimic spectaculos, cu excepția peisajului oferit de Marmara, poate doar micul incident chiar la plecare, unde era cât pe ce să fac cunoștință cu un bolid turcesc. Vina-mi aparține, ieșeam pe un drum cu prioritate, doar că, în curbă fiind, nu am văzut mașina decât atunci când frâna să nu se urce pe mine. Eram deja pregătit de înjurături și altele, dar, surpriză, nici măcar un claxon. Nenea îmi zâmbește și-și vede de drum. Uf, oameni civilizați, exact ca-n București.

Ioana a reușit cu brio de această dată, nu de alta dar era singurul drum spre Canakkale. Chiar înainte de apusul soarelui, care acum e vizibil, nu mai stă ascuns în nori, ni se înfățișează vechea urbe, fortăreața străjer a Dardanelelei, Canakkale.

Orașul nu e cine știe ce impresionant, e un oraș mic pentru standardele Turciei, e „mare” prin prisma istoriei și importanța sa strategică.

Străbatem mare parte din străduțele orașului în căutarea unui Otel și ratăm la mustață, aveam să aflăm mai târziu, centrul turistic, plin de hoteluri și locuri de cazare. Totuși nu e un lucru rău, pentru că dăm peste un hotel cu iz comunist, arăta ca hotelurile din vremea împușcatului la noi. Cu toate acestea condițiile erau foarte bune, camera curată, duș, apă caldă, chiar curgea, am testat, și totul la un preț mai mult decât decent.

Nenii de la recepție, foarte primitori, binevoitori și drăguți, chiar dacă nu rupeau engleză. Așa că ne stabilim aici și ne instalăm în cameră, de unde mi-a fost imposibil s-o mai scot pe Dana. Rezistă la toate argumentele mele de a scoate nasul din cameră, așa că sunt nevoit să o iau singur la pas pe străzile orașului.

Plimbarea mi-a plăcut, și la doar un tur de aproximativ o oră, deja învățasem orașul, zona turistică, centrul, zona magazinelor, faleza, terasele.

Lume multă, tineri și vârstnici, se plimbau pe faleză și umpleau terasele, ba chiar într-un restaurant mai spilcuit, un fel de cafenea-club, un grup de tineri dansau, ceva probabil la modă pentru că aveau coregrafie și părea un dans de societate. Am stat și mi-am clătit ochii din vitrină, bucurându-mă și eu de veselia care domina înăuntru.

Am descoperit și calul troian din filmul Troia, care a fost donat orașului de către producătorii filmului.

Având în cap schița orașului, știam ce e de vizitat și pe unde o să ne plimbăm a doua zi, căci plănuim ca mâine să o petrecem toată în Canakkale și să vizităm și Troia, sau Truva după cumm îi spun localnicii.

Mă întorc, ca un hoinar, cu mâinile în buzunare, la hotelul primitor, unde Dana deja visează. Apa caldă chiar curge, iar dușul de seară pică excelent, și mă înmoaie, făcându-mă să mă târâi aproape până la pat și să mă cufund într-un somn adânc și liniștit.

Învăluți-mă, voi vise mărețe!